Efectul razelor de soare asupra cianurii, pe înțelesul lui Traian Băsescu: „Este ca și cum ai încerca să umpli cu apă un vapor folosind un păhărel”

Una dintre principalele probleme pe care le ridică cei ce se opun proiectului de la Roșia Montană este riscul pe care îl presupune folosirea cianurii în exploatarea aurului din zona Munților Apuseni. Specialiștii intervievați de gândul atrag însă atenția asupra faptului că în urma tratării minereului rezultă un amestec complex de substanțe care sunt mult mai periculoase decât cianura: metalele grele. Chiar și Traian Băsescu a susținut că exploatarea cu cianură nu este atât de riscantă, aceasta fiind o substanță care, odată ajunsă în iazurile de decantare, este distrusă și de razele ultraviolete. Specialiștii atrag însă atenția că procesul este unul lent și eficient numai în cazul în care lacul este de mică adâncime. „Este ca și cum ai încerca să umpli cu apă un vapor folosind un păhărel”, spune lector dr. Sorin Avramescu de la Facultatea de Chimie, din cadrul Universității București.

Despre ce sunt cianurile și cum pot fi ele neutralizate, despre preferința companiilor care exploatează aurul pentru acestă substanță toxică și despre faptul că ea există în concentrații mici și în plante, animale sau gazele de eșapament, citiți într-o analiză gândul.

De ce este cianura substanța preferată a companiilor care exploatează aurul

Cianura, mai exact cianura de sodiu sau de potasiu, este o substanță chimică foarte toxică preferată de companiile care exploatează aurul pentru că prin proprietățile sale reușește să extragă și până la 97% din aurul conținut de minereu, randament net superior celor obținute prin alte metode (60-75% prin metoda amalgamării care prezintă în egală măsură riscuri din cauza toxicității mercurului). Pe lângă faptul că este unul dintre puținii reactivi chimici care dizolvă aurul în apă, cianura poate fi procurată relativ ușor și la un preț rezonabil.

În procesul tehnologic de extragere a aurului, materia rezultată în urma sfărmării rocilor este tratată cu cianură de sodiu, de cele mai multe ori. Această substanță, care are aspectul sării de bucătărie, este dizolvată în apă și are o concentrație de aproximativ 2g /l. Soluția este extrem de toxică, astfel că dacă o persoană consumă 100 de ml din această soluție primară, moare. După procesul tehnologic însă, concentrația soluției este redusă semnificativ, astfel că în momentul în care ajunge în iaz valoarea ei este relativ scăzută.

În soluția astfel obținută din minereu, cianură și apă se adaugă, de obicei, cărbune activ ce absoarbe cianura de aur, care este apoi extras mecanic și supus unui alt proces chimic în urma căruia este recuperat aurul. Potrivit specialiștilor, cianura absorbită de cărbune este distrusă în timpul procesului de recuperare a aurului. Problema o reprezintă soluția rămasă, care conține cele mai toxice cianuri.

Această soluție este supusă unor tratamente chimice (oxidare) cu diferiți agenți oxidanți (dioxid de sulf) în urma cărora cianura este distrusă, dar nu în totalitate. Astfel, apa care ajunge în iaz are o concentrație de cianură de circa 20-50 mg/l, potrivit specialiștilor. Asta înseamnă că la o concentrație de 20 mg/l, o persoană moare dacă bea circa zece litri de apă, imediat după deversare. Trebuie menționat faptul că cianura nu trece prin piele.

Cianurile care ajung în lac sunt fie libere (neoxidate), cianură de sodiu sau de potasiu, fie cianuri legate de metale grele (complexate), dintre care unele sunt atât de toxice. De exemplu, cianura de fier se descompune sub influența lumii (fotochimic).

Degradarea naturală a cianurii

Soluția în care concentrația de cianură a fost redusă semnificativ este colectată într-un iaz al cărui fund este „securizat” pentru a împiedica infiltrațiile. Aici începe procesul de atenuare a cianurii prin procese naturale. Printre acestea se numără dispersarea, biodegradarea sau fotooxidarea generată de ultraviolete din lumina solară și de specii chimice oxidante active în aer. Acest proces natural nu are însă niciun efect asupra metalelor grele concentrate.

„Nu numai efectul razelor UV produce distrugerea cianurilor, ci întreg complexul de condiții de la locul sitului industrial (vezi figura). În orice caz, în anumite locuri, concentrația de cianură a scăzut pe cale naturală de la 20 mg/l la 0 mg/l în aproximativ 100 de zile. Dar acest lucru nu este standard și se poate schimba în funcție de condițiile locale și, foarte important, e valabil pentru bazine de mici adâncimi”, a explicat pentru gândul lector dr. Sorin Avramescu, din cadrul Facultății de Chimie a Universității București.

Astfel, referitor la declarația președintelui Traian Băsescu, potrivit căreia „cianura este distrusă de razele soarelui (…) ultravioletele lucrează la distrugerea cianurii”, Avramescu a ținut să sublinieze că procesul este foarte lent și rezultatele apar numai în lacuri cu o adâncime mică. „Este ca și cum ai încerca să umpli cu apă un vapor folosind un păhărel sau ai calcula salariile de mână și nu cu un calculator”, a spus acesta, subliniind faptul că procesul devine și mai lent dacă în lacul respectiv este alimentat permanent.

Sunt însă și specialiști în opinia cărora durata în care cianura se degradează sub efectul luminii -100 de zile – este una acceptabilă.

Cert este că durata distrugerii cianurii prin procese naturale depinde de concentrația inițială a complexului de cianuri, temperatura, pH-ul soluției, intensitatea luminii, în special radiația ultravioletă. Toți acești factori condiționează procesul natural prin care cianura de sodiu din apă eliberează acid cianhidric în atmosferă, care se dispersează sau se fotooxidează.

Ce este acidul ciandihric

Acidul ciandihric este un gaz care se eliberează în momentul în care pH-ul soluției formate din cianură de sodiu și apă este modificat. În momentul în care, în apă, există acid cianhidric, acesta poate ieși ușor din soluție, ceea ce reprezintă un potențial pericol pentru cei care lucrează într-un astfel de mediu.

„Ingestia orală a unei cantități foarte mici – de obicei 200 mg – de cianură solidă (sau soluție) sau expunerea într-o atmosferă ce conține 270 ppm(parte la un milion -n.r.) de acid cianhidric poate duce în câteva minute la moarte. Cianura este un inhibitor al enzimei citocrom ce oxidează. Prin inhibarea acestei enzime este afectat sistemul nervos central și inima”, explică lector dr. Sorin Avramescu.

Însă riscurile de a inhala acest gaz sunt relativ mici, în condițiile în care pH-ul soluției compuse din minereu, cianură de sodiu și apă, este menținut în jurul valorii de 10,5, care să nu permită eliberarea acestui gaz. „Când pH-ul este mai mare de 10,5, acidul cianhidric este prezent în mică măsură și aproape toată cianură este sub formă de cianură de sodiu”, potrivit studiului „The management of cyanide în gold extraction”, publicat de The International Council on Metals and the Environment.

Adevăratul pericol al exploatării cu cianură sunt metalele grele

Specialiștii intervievați de gândul sunt de părere că cianura poate reprezenta o adevărată problemă numai în cazul în care survin accidente pe parcursul fluxului tehnologic. Astfel, numai în situația în care, de exemplu, mașina care transportă cianură este implicată într-un accident sau tancul în care este depusă soluția în care este dizolvată cianura se sparge ori alte asemenea accidente, se pot produce dezastre ecologice sau pierderi de vieți omenești. Altfel, cianura folosită în exploatare este neutralizată, iar concentrația la care se ajunge în urma tratării chimice nu ar trebui să pună probleme deosebite pentru om și mediu, atâta vreme cât se respectă normele acceptate.

Aceste riscuri legate de cianură nu trebuie minimizate, în condițiile în care ele există în orice uzină unde se lucrează cu cianură, dar ele rămân de natură accidentală. În schimb, metalele grele, care sunt adevărata problemă a exploatării cu cianură, înseamnă riscuri inerente.

În urma tratării chimice a minereului din care este scos aurul rezultă un amestec complex de substanțe care sunt chiar mai periculoase decât cianura, avertizează specialiștii. Este vorba despre cupru, fier, plumb, nichel sau zinc. Aceste metale sunt toxice, iar rezidurile lor poluează mediul înconjurător. Concentrația acestor minerale face viața imposibilă pentru că nu pot fi „ecologizate” și ele sunt cele care dau aspectul reliefului întâlnit pe Lună.

În plus, spre deosebire de cianură pe care corpul o elimină dacă sunt ingerate cantități mici, în cazul metalelor grele are loc o acumulare care este letală.

Așa cum soluțiile pe bază de cianură au capacitatea de reacționa cu aurul, aceleași proprietăți și le păstrează și în cazul altor metale. Minereul de aur conține aproape întotdeauna și alte elemente printre care se numără fier, cupru, zinc, nichel sau argint, precum și alte elemente cum este arsenicul. De cele mai multe ori, aceste metale se regăsesc într-o cantitate mai mare decât aurul (0,5 -1 gram pe tona de minereu), așa cum se poate observa din tabelul următor.

„Analizele chimice ale soluției folosite în proces și a apelor uzate rezultate din prelucrare indică faptul că partea cea mai mare de cianură din soluție se leagă mai degrabă de celelalte metale decât de cantitățile mici de aur și argint. Când elementele chimice se combină în soluții, chimiștii se referă la ele ca fiind „complexe”. Unele complexe sunt foarte stabile, în timp ce altele sunt ușor de distrus. Este foarte important să se distingă clar și precis între diversele tipuri de compuși cu cianură pentru a asigura alegerea unei metode de detoxifiere”, se arată în studiul citat. De exemplu, cianura de fier se descompune sub influența luminii, dar asta nu se întâmplă în cazul altor metale.

Aceste complexe care conțin metale grele rămân în soluția care este vărsată în iaz și acestea sunt elementele care trebuie neutralizate.

Utilizarea industrială a cianurii

Cianura este una dintre principalele substanțe folosite în industria chimică datorită compoziției sale și ușurinței cu care reacționează cu alte substanțe. Peste un milion de tone de cianură, reprezentând 80% din producția totală, sunt folosite anual în producția de produse chimice cum sunt nitrilul, nailonul sau plasticele acrilice, potrivit studiului citat. Alte utilizări industriale ale cianurii includ galvanizarea, prelucrarea metalelor sau producția de cauciuc sintetic. Cianurile de fier sunt adesea utilizate în materialele antiderapante și aditivi. Vapori de acid cianhidric sunt folosiți pentru a extermina rozătoarele sau prădătorii mari, iar în horticultură se folosesc pentru a controla invaziile de insecte care au dezvoltat rezistență la alte pesticide.

În plus, cianura este utilizată în produse farmaceutice cum sunt medicamentele împotriva cancerului sau cele pentru reducerea tensiunii arteriale, potrivit studiului citat.

Restul de 20% din producția de cianură este folosit la fabricarea cianurii de sodiu, o formă solidă de cianură care este relativ ușor și sigur de manevrat. Din producția totală de cianură de sodiu, 90% (aproximativ 18% din producția totală) este folosită în industria minieră din întreaga lume, în special pentru extragerea aurului.

Cianura în natură

Carbonul și azotul, cele două elemente din care este formată cianura, sunt prezente peste tot în jurul nostru. Împreună compun aproape 80% din aerul pe care îl respirăm și ambele sunt prezente în moleculele organice care reprezintă baza tuturor formelor de viață. Cianura este formată în mod natural. Este produsă și utilizată de plante și animale ca un mecanism de protecție care le transformă într-o sursă de hrană neatractivă.

O sursă naturală de acid cianhidric este un compus numit amigdalin care se găsește în multe fructe, legume, semințe și nuci, printre care caise, caju, cireșe, castane, porumb, fasole, piersici sau cartofi. În sâmburele unei migdale amare există aproximativ 1mg de acid cianhidric ca amigdalin.

În plus, compușii de cianură se găsesc și în gazele de eșapament, fumul de țigară, materialele antideprapante și chiar în sarea de bucătărie.